luni, 23 octombrie 2017

Cum să ajungi în două săptămâni din corporatist full-time…voluntar EVS în Franţa

În mod normal, atunci când te hotărăşti să devii voluntar EVS, drumul clasic este următorul: intri pe platforma EVS/ Facebook, îţi cauţi din timp proiecte, trimiţi scrisori de motivaţie şi CV-uri după care te rogi să te accepte cineva. Sau…te trezeşti în fiecare dimineaţă la 8, iei micul dejun pe fugă, faci un pic de jogging la Victoriei să nu pierzi metroul corporatist către Aviatorilor şi…într-o duminică dimineaţă, te sună Gabi să îţi spună că voluntarul EVS pentru un proiect din Franţa a renunțat şi că ar vrea să fii tu voluntarul lor…şi uite aşa, în două săptămâni, viaţa ta se schimbă pe repede-înainte, din corporatist semi-depresiv în voluntar EVS în ţara baghetei şi al croissantului cu unt.

Pe scurt, cam aşa s-ar putea rezuma experienţa mea de EVS. Pe lung, aş vrea să vă povestesc cum am ajuns eu în Franţa şi ce-a însemnat prima mea lunã în calitate de voluntar european.

Franţa nu îmi era necunoscută. Dacă pentru unii, USA reprezintă tărâmul făgăduinţei, la 12 ani, când am învăţat pentru prima oară să spun „je m’appelle Roxana”, mi-am promis că într-o zi o să ajung nu numai să vizitez ţara care mă fascina, dar să şi trăiesc acolo. Şi am făcut asta…la 23 de ani, am ales Nisa, ca student Erasmus, „pentru mare şi pentru soare”. Însă, cum nu am putut să stau decât un semestru, întoarcerea acasă s-a lăsat cu multe lacrimi de crocodil şi cu o dorinţă de a mă întoarce şi de a descoperi mai în profunzime limba şi cultura franceză.

Aşa că în 2014 am aflat că poţi pleca cu Erasmus nu numai în calitate de student, dar şi ca voluntar. Iar din 2014 până în 2017 am aplicat la toate proiectele care mă pasionau, an de an, fără să am vreun răspuns pozitiv…până anul ăsta când singurul proiect EVS care mi-a atras cu adevărat a fost şi cel pentru care sunt voluntar acum…doar că ei nu mă voiau pe mine, ci un băiat, aşa cum era menţionat şi în anunţul lor de fapt. Aşa că, după refuzul iminent, mi-am continuat viaţa de… „boulot, métro, dodo”, cum ar zice francezul, hotărând să las treaba asta cu EVS-ul pentru 2018. Toate lucrurile erau  „bune şi frumoase”  , îmi cumpărasem deja biletele pentru o vacanţă la Istanbul, când, toată „stabilitatea” mea a fost dată peste cap atunci când mi-a propus Gabi să fiu voluntar un an de zile în ţara pe care o iubeam, pentru proiectul care îmi plăcuse de la început, dar pentru care fusesem refuzată…aşa că fără să gândesc prea mult, am spus…DA. 

Bine, nu că săptămâna ce a urmat aş fi dormit prea bine…pentru că cei din Franţa trebuiau să îşi dea acordul cu privire la candidatura mea, pentru că au urmat multe nopţi de întrebări  „oare fac bine că am acceptat ?”,  „cu ce bani o să mă descurc eu acolo, că nu am deloc economii”,  „dacă nu o să îmi placă, ce fac după ?” ş.a.m.d 

 Iar după o săptămâna de „dacă”, „oare”, „parcă” etc. , cei din Franţa m-au anunţat că e OK pentru ei să vin şi că mă aşteaptă la finalul lui august. Aşa că, urmând una dintre poveţele corporatiste pe care o vedeam zilnic pe pereţi „embrace the adventure”, m-am suit pe 26 august în avionul cu destinaţia Paris şi aşa am ajuns iar în Franţa, iar 2 zile mai târziu, după 10 ore cu autocarul din centrul până în NV-ul Franţei, ajungeam într-un final la Quimper.

Iar după introducerea asta lungăăă, o să vă povestec câteva momente din prima mea lună de proaspăt EVS.

Dacă zici Bretania, zici ploaie, cidru şi clătite. Treaba asta cu ploaia nu e chiar o glumă…plouă des, aproape des, de regulă des…şi cam în fiecare zi. Aşa că, pentru iubitorii de soare, ca mine…am început să apreciez cu adevărat fiecare rază de soare. Cât despre clătite, există în toate formele şi toate combinaţiile, aşa că nu ai cum să te plictiseşti de ele…mai ales de cele cu caramel beurre sale.



Despre activitatea mea de EVS, pot să spun că proiectul ăsta mi se potriveşte ca o mănuşă fiindcă lucrez într-un liceu şi colegiu francez, particip la ore, atunci când profesorii îmi cer asta şi vorbesc despre România, despre ce înseamnă să fii voluntar EVS, mă implic în diverse activităţi ale liceului şi ale colegiului, în fiecare luni am o oră de limba şi cultura română şi încerc să le împărtăşesc şi celorlalţi din lucrurile frumoase ale ţării noastre…sau altfel spus, pentru cei care cred că a fi EVS înseamnă doar a te plimba şi a fi în vacantţă…EVS înseamnă şi foarte multă muncă, dar, dacă îţi alegi un proiect care să te pasioneze…munca devine pasiune. 


Un lucru amuzant care mi s-a întâmplat în prima mea lună la Likès, când încă mai descopeream cum să ajung din corpul E în corpul B şi după în V, fiindcă liceul are DOAR 3000 de elevi. La ora 20 am constatat că aici se închid toate uşile, moment în care am realizat că sunt blocată în interior, fără să mai am baterie la telefon şi fără să mai fie cineva în liceu. După ce am bătut toate coridoarele liceului în încercarea de a găsi o uşă care să mai fie deschisă, slabe şanse, m-am întos în birou, i-am scris colegei mele de apartament din Estonia că am rămas blocată în liceu care l-a sunat pe tutorele meu şi i-a explicat într-o franceză minimalistă că nu, nu sunt acasă şi într-un final, am aflat şi care este unica uşă pe unde se mai poate ieşi din liceu la ore târzii.

Un alt lucru pe care l-am descoperit în prima mea lună la Quimper este că nu totul funcţionează ca la Bucureşti…de exemplu programul la autobuz. Nu de alta, dar poţi să fii aproape singurul locuitor de aici care la 20.30 se „plimbă” 40 de minute până acasă pe o ploaie torenţială, pentru că…ultimul autobuz este la ora 20. Sau că pentru a deschide un cont la bancă, după logica românească, ar trebui să nu-ţi ia mai mult de maximum o oră. Conform birocraţiei franceze…după o lună…funcţioneazăăă !






Cât despre coşmarul lui  „cum o să mă descurc” cu 300 de euro pe lună…e adevărat, nu o să ai bani de restaurant în fiecare weekend sau de shopping la Paris, dar se poate trăi ok şi mâncând prânzul la cantina liceului, pândind promoţiile de la Carrefour, acceptând orice invitaţie la cină din partea altuiva sau plătitul paharului de vin, al cafelei etc. Soluţii se găsesc… creativitate să ai.

Ca o concluzie despre prima mea lună de voluntariat…„embrace the adventure, challenge yourself şi profită de toate şansele care ţi se oferă. EVS-ul chiar merită şi nu este timp pierdut. A plus !”

Roxana Gheorghe, EVS, Quimper-Franţa

comments powered by Disqus